Vestea că bunicul a murit, spusă copilului cu cuvinte potrivite vârstei, și doliul celor mici
Doliul la copii arată altfel decât la adulți
Moartea unui bunic, a unei rude apropiate sau a animalului de companie este, pentru mulți copii, prima întâlnire cu pierderea. Părinții, ei înșiși îndurerați, se întreabă ce să spună, cât să spună și dacă să-l ia pe copil la înmormântare. Instinctul multor familii este protecția: copilul e trimis la vecini, i se spune că bunicul „a plecat” sau „doarme”, iar subiectul e evitat. Psihologii pentru copii și organizațiile specializate în doliu recomandă, aproape unanim, opusul: sinceritatea, cu cuvinte simple, potrivite vârstei, și implicarea copilului în ritualurile familiei, în măsura în care își dorește. Copiii simt oricum tristețea din casă. Tăcerea adulților îi lasă să-și imagineze singuri, iar ce își imaginează e, adesea, mai înspăimântător decât adevărul.
Cuvintele, simple și reale
Cuvântul „a murit” e mai bun decât eufemismele.
„A plecat” poate face copilul să aștepte întoarcerea sau să se teamă când pleacă părintele la serviciu.
„A adormit pentru totdeauna” poate provoca frica de somn.
„L-a luat Dumnezeu pentru că era bun” poate naște frica sau furia față de Dumnezeu, sau teama că și el, dacă e cuminte, va fi luat.
O explicație concretă: „Când cineva moare, corpul lui nu mai funcționează. Nu mai respiră, nu mai mănâncă, nu mai simte durere, nu mai simte frig. Nu se mai poate întoarce.”
Credințele religioase ale familiei se pot împărtăși alături de aceste explicații, fără să le înlocuiască.
Ce înțeleg copiii, pe vârste
Sub 3 ani, copilul nu înțelege moartea, dar simte absența persoanei și tristețea adulților. Are nevoie de rutină, de apropiere și de liniștea celor din jur.
Între 3 și 6 ani, copilul nu înțelege încă faptul că moartea e definitivă. Poate întreba, zile la rând, când vine bunicul înapoi. Întrebările repetate sunt normale și primesc, de fiecare dată, același răspuns calm. Tot la această vârstă, copilul poate crede că el a provocat moartea, printr-un gând sau o supărare, iar asigurarea că nu e vina lui contează.
Între 6 și 10 ani, copilul înțelege că moartea e definitivă și universală și poate pune întrebări concrete, uneori surprinzătoare pentru adulți, despre corp, despre sicriu, despre ce se întâmplă după. Răspunsurile sincere, simple, liniștesc.
Adolescenții înțeleg moartea ca adulții, dar își exprimă durerea diferit: se pot retrage, pot părea indiferenți sau pot căuta sprijinul prietenilor mai mult decât al familiei.
Înmormântarea și ritualurile
Copiii de peste 5-6 ani pot participa la înmormântare, dacă vor, după ce li s-a explicat, dinainte, ce vor vedea: sicriul, oamenii care plâng, preotul, cimitirul, momentul coborârii.
Un adult de încredere, altul decât părintele îndurerat, stă lângă copil și poate pleca cu el, dacă devine prea mult.
Copilul nu e obligat să participe și nici să atingă sau să sărute defunctul, dacă nu vrea.
Ritualurile românești, priveghiul, pomana, parastasele de la 40 de zile, 6 luni și un an, oferă familiei momente de amintire, iar copiii pot avea un rol mic: aprind o lumânare, pun o floare, ajută la pregătirea colivei.
Excluderea completă a copilului din aceste momente îl poate face să se simtă străin de durerea familiei.
Doliul copilului, cu pauze
Copiii trăiesc doliul în valuri. Un copil poate plânge un minut și, în următorul, să ceară să se joace.
Nu e indiferență. E modul în care un copil procesează o emoție prea mare pentru a fi ținută tot timpul.
Jocul, desenul, poveștile sunt limbajul copiilor. Un copil care se joacă de-a înmormântarea cu jucăriile își procesează experiența.
Regresiile temporare sunt frecvente: udarea patului, frica de întuneric, dorința de a dormi cu părinții, crizele de plâns, dificultățile de concentrare la școală.
Rutina zilnică, școala, mesele la aceleași ore, activitățile obișnuite, oferă stabilitate.
Păstrarea amintirii
Albumul cu fotografii, o cutie de amintiri cu obiecte ale bunicului, poveștile spuse la masă despre el mențin legătura.
Copilul poate scrie o scrisoare, poate desena sau poate planta un copac în memoria persoanei iubite.
Aniversările și sărbătorile, primul Crăciun, prima zi de naștere fără bunic, sunt momente grele. Recunoașterea deschisă a absenței ajută mai mult decât prefăcătoria că totul e normal.
Părinții își pot arăta propria tristețe. Un părinte care plânge, dar continuă să aibă grijă de copil, îi arată că durerea se poate trăi.
Când e nevoie de ajutor specializat
Tristețea intensă care nu se ameliorează după câteva luni. Retragerea completă din activități și din prietenii, scăderea bruscă a rezultatelor școlare care persistă. Tulburările de somn și de alimentație prelungite. Ideile de a se reuni cu persoana decedată sau vorbele despre propria moarte cer discuția imediată cu un medic sau cu un psiholog. Psihologii pentru copii și consilierii școlari pot ajuta, iar grupurile de sprijin pentru copii îndoliați există în unele orașe mari.
